28 de ani de minciună

Pe 21 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu rostea ultimul său discurs în fața poporului pe care l-a umilit și terorizat timp de 40 de ani. Ce s-a schimbat de atunci? Doar fețele care ne mint.

Aveam 16 ani. Era o zi însorită. Îmi amintesc că împodobeam pomul de Crăciun. Televizorul era deschis. Auzisem de la Radio Europa Liberă despre tot ce se petrecea la Timișoara, și… speram. Când am auzit că Ceaușescu a fugit, am lăsat totul baltă și am plecat în centrul Ploieștiului. Pe vremea aceea, ”copiii” de 16 ani înțelegeau. De fapt, doar vârsta spunea despre ei că ar fi copii. În realitate eram o generație de maturizați prematur.

Stătusem ani la rând la cozi. Statul la coadă era un soi de sport national, menit să te călească fizic, dar să te reducă la zero, intelectual. Erau cozi la orice; la pâine, la lapte, la tacâmuri de pui, la alimentele raționalizate – ulei, zahăr. În ultimii ani, carnea ajungea în magazine doar pe 23 august și de sărbători. Era puțină, era mai mult grăsime. Dacă nu stăteai cu câteva zile înainte la coada care se forma, nu aveai nico șansă să apuci carne. Iar dacă măcelarului nu-i plăcea de moaca ta, îți trântea o bucată de 1kg, din care trei sferturi grăsime. Nu primeai mai mult de un kilogram, așa că erai nevoit să stai la coadă cu tot familionul. Ceva mai fericiți erau cei care locuiau la țară, sau aveau părinții acolo. Dacă nu, trebuia să te mulțumești cu 1 kg de carne de porc, de sărbători, sau cu tacâmuri de pui. Despre pui întregi… eee aici e o altă poveste. Le spuneam frații Petreuș, pentru că puteai cumpăra maxim doi, care nu erau mai mari decât două turturele, hrănite de vreun nazist psihopat.

Și la lapte era la fel. Te duceai de seara, lăsai un borcan sau un bolovan într-o pungă, semn că ai rând acolo, apoi făceai schimb cu cineva din familie. Nu aveai altă șansă să-ți procuri de-ale gurii. Celebrele magazine Alimentara erau ticsite de borcane cu tot felul de conserve, imposibil de digerat. Arătau cam ca mâncarea servită acum pe la spitalele de stat, din România. În rest… pește, pește și iar pește. Dar nu oricum, ci maxim de împuțit. Dacă voiai să îți faci o epilare nazală și nu numai, era suficient să intri într-un magazin alimentar și minunea se producea… damful de hoit de pește te scăpa de orice urmă de pilozitate.

Băutură era din belșug, evident de proată calitate. Mai conta? Cred că, pe vremea aceea, ciroza era regina bolilor cu ”happy end”. Cât despre țigări, Carpați, Bucegi, Naționale la capitolul fără filtru. Cele cu filtru erau pentru băieții ”stilați”. Erau la fel de mizerabile, dar Snagovul era… lux. Elitele se bucurau ca Adi Mutu la ”făină”, atunci când puneau mâna pe un BT bulgăresc sau pe un DS albanez. Kent-ul era doar pe sub mână, adus de șoferii de TIR. Kent-ul acela cu castelul desenat pe țigară era doar pentru cei mai șmecheri sau pentru a fi dat șpagă la medici. Știai de la 100 de metri când cineva fuma un kentan. Un parfum inconfundabil, care nu mai are nicio legătură cu ceea ce se vinde astăzi șub aceeași siglă.

Carburanții erau și ei pe cartelă. Duminica, în singura zi liberă a săptămânii, se circula alternatriv, o săptămână cu soț, una fără soț. Adică, dacă aveai la numărul de înmatriculare ultima cifră 9, era impar, deci aveai dreptul să circuli în duminica fără soț. Dacă de ex. aveai 4 , erai par și circulai în duminica cu soț. Oricum, cantitatea de benzină, de pe cartelă, era suficientă doar pentru două drumuri prin județ. Fiecare ploieștean cunoștea pe cineva sau avea o rudă care lucra la o rafinărie, de unde se fura în draci. Dacă erai imprudent să arunci un chibrit aprins, pe majoritatea balcoanelor din Ploiești, riscai să aunci în aer jumătate din oraș. Nimeni de pe Terra nu avea mai multe canistre decât ploieștenii.

Sunt multe de povestit. Nu mi-am propus să scriu un roman despre acei ani, dar le-am reamintit celor care încă îl regretă pe nea Nicu, ce bine se trăia.  Nu este nici 1% din tabloul acelor vremuri, deși aș fi putut să povestesc cum era fără apă caldă, fără curent electric, fără căldură. Tremuram în școli, dar nimic nu ne putea împiedica să citim. Toate astea păleau însă, în fața libertăților individuale, a torturilor suferite de cei care aveau curajul nesăbuit să mârâie ceva împotriva sistemului. Noțiunea de ”drepturile omului” fusese atît de rău mutilată, încât mai exista doar în cărțile pe care le citeam pe furiș.

La finalul acestui text, am pus filmul ultimului discurs al unui scelerat. Un individ odios, un analfabet criminal, un specimen fără Dumnezeu. El, nevasta la fel de tâmpă și nemernică, plus alți câțiva slugoi, înrobiseră o țară. Au trecut 28 de ani de la acel discurs, urmat de celebra fugă cu elicopterul. În prostia lui sfertodoctă, Ceaușescu știa ce va urma…

A spus-o și în timpul acelui simulacru de proces, în care a fost condamnat la moarte. Știa că țara va fi luată de la el și camarila lui, urmând să intre pe mâinile altor comuniști odioși, care l-au trădat. Aceștia din urmă au vândut-o pe bucăți, la prețuri de nimic, unor străini care le-au băgat sumele direct în conturile personale.

Au urmat 28 de ani de minciună, de crime în numele Revoluției, de destine frânte, de mizerie. Ceaușescu s-a multiplicat în președinți, senatori, deputați, prefecți, primari, președinți de consilii județene guvernanți, oameni de afaceri… Diversiuni, minciuni, delapidări inimaginabile, promiscuitate, toate învelite în poleiala democrației.

Am ajuns să trăim într-o țară în care suntem liberi să vorbim, deși nimeni nu ne ascultă. Un paradox al democrației, într-o țară la fel de terorizată de Securitate, de analfabeți ajunși în posturi de demnitate publică, de țoape suburbane prin ministere și primării. Citiți-le textele și ascultațile discursurile! Sunt cumva peste nivelul cizmarului cu patru clase, din Scornicești? Amintiți-vă că Elena Ceaușescu era ”savant, academician doctor inginer”. Vi se pare că absolventul de drept, la Spiru, la 50 de ani, Eugen Nicolicea, este peste nivelul intelectual al Lenuței? Nu suportă hard-ul calculatorului la care scriu, milioanele de exemple.

Aici suntem… Și poate că nici nu ne dorim mai mult, atât timp cât nu facem mai mult decât am făcut în cei 28 de ani.

Acum 28 de ani, într-o zi la fel de însorită, la doar 16 ani, prin centrul Ploieștiului, în fața librăriei de la Galeriile Comerciale, țopăiam ca un tâmpit pe cioburile geamurilor sparte de revoluționari și pe cărțile lui Ceaușescu, aruncate în mijlocul drumului. Astăzi, nu am picioare să țopăi pe cărțile scrise de ăștia care nu au de gând să dispară nici pe cale naturală…

Astăzi, tot ca la 16 ani mă simt, doar că am mai adăugat 28 de experiență, de greșeli, de compromis. Până la un punct m-am lăsat înghițit de un sistem, pe care aveam senzația că nu-l mai poate schimba nimeni. Pentru toate greșelile făcute, de mine, de tine care acum citești, de toți ceilalți, există o formă de ispășire, un fel de a cere iertare celor care vor urma. Am privit la românii prezenți la funeraliile Regelui Mihai, la cât de mulți și sinceri în exprimarea sentimentelor au fost. Am reînceput să cred că se poate…