În ţara afinilor, naşul e împărat

De la începutul lunii mai de când Traian Băsescu a ieşit cu anunţul draconicelor tăieri de pensii şi salarii, am urmărit cu interes patologic evoluţia grupurilor afectate direct: pensionari, pe de o parte – bugetari, de cealaltă parte. În timp ce iritarea pensionarilor şi dramele lor au început să acopere din ce în ce mai des şi din ce în ce mai mult agenda publică, în zona bugetarilor liniştea a fost aproape totală.
Am ajuns la momentul faptelor când începând cu 1 iulie salariile bugetarilor vor fi reduse cu 25%. De asemenea, vor fi anulate sau impozitate cu 16% celelate benficii pe care le aveau unele categorii de bugetari cum ar fi decontul navetei pentru profesorii care predau la ţară sau norma de hrană pentru militari. În plus, în termen de cel mult un an în jur de 100.000 de angajaţi ai sistemului urmează să fie daţi afară. În continuare, bugetarii sunt incredibil de apatici.
Neavizat cum sunt am tot încercat să găsesc explicaţii de moromete acestei somnolenţe inexplicabile. Mi s-a părut incredibil cum la mitinguri grosul participanţilor îl constituiau… pensionarii. Am urmărit cu maxim interes dezbateri de televiziune în care moderatorii erau incomparabil mai indignaţi, mai protestatari, decât reprezentanţii bugetarilor.
În paralel am început să aflu motive invocate pentru neparticiparea la greve sau mitinguri, pretexte de genul: “mergem la miting dacă ni se aprobă concediu de odihnă pentru zilele în care nu venim la lucru”, “nu-mi permit să intru în grevă pentru că nu voi primi salariul aferent zilelor de grevă”, etc.
Acestea au fost pentru mine ca un duş rece care m-au ajutat să înţeleg de ce cei de la putere şi-au asumat atât de ferm şi în modul în care au făcut-o – fără consultarea partenerilor sociali sau a partidelor de opoziţie – unele dintre cele mai nepopulare măsuri pe care le-a luat vreun guvern nu doar din România, ci din Europa. Că tandemul Băsescu – Boc a operat cu o precizie chirurgicală, o arată chiar pacientul căruia după ce i-au tăiat pe viu mâinile, picioarele, stomacul şi un plămân îi mulţumeşte că i-a oferit câteva zile de concediu medical. Asta deşi are certitudinea că ştie că va fi lăsat de ambulanţă pe malul şanţului cu mult înainte de a ajunge acasă.
De unde aceast masochism extrem al bugetarilor noştri? Păi haideţi se ne uităm în jur folosindu-ne de un dram de luciditate. Studiul de caz pe care vi-l propun se referă la două dintre intituţiile prahovene cele mai reprezentative: Consiliul Judeţean Prahova şi Primăria Ploieşti. Prima statistică ce îţi sare în ochi este aceea a numărului incredibil de angajaţi, peste 60% după calculele noastre, care sunt rude. Soţi, soţii, părinţi, copii, cumnaţi, cumnate, unchi, mătuşi, veri, verişoare, fraţi, surori, cu toţii sunt angajaţi în aceeaşi instituţie sau în regii, servicii ori parcuri industriale. Elocvent a fost, dacă vreţi, singurul caz de gripă porcină confirmat la Primăria Ploieşti când instituţia a trebuit închisă câteva zile deoarece “pacientul 0”, o angajată a Direcţiei Financiare, avea un fiu angajat la Direcţia Informatică. Acest tipar se repetă la infinit în toate birourile. Cu toate astea, nu gradul de rudenie este principalul motiv al apatiei bugetarilor noştri. Nici pe departe, deşi cam 40% dintre angajaţii celor două instituţii au participat la firavele acţiuni de protest.
În opinia mea, foarte important este „naşul”, de foarte multe ori la propriu, alteori la figurat, care le-a oferit într-o majoritate înfiorătoare de cazuri “o pâine albă, la birou”. An după an, acest personaj le-a aranjat concursurile, le-a protejat posturile, le-a asigurat promovările. Într-un cuvânt, “le-a ţinut spatele”.
Plasat aproape de vârf sau chiar în vârful piramidei politice, de-a lungul timpului “naşul” a avut gijă de toţi finii şi afinii săi, indiferent că era pe creasta valului puterii ori cu o minoritate mică dar decisivă în economia votului, în consiliul local sau cel judeţean. Repetaţi, vă rog acest tipar în toate primăriile, consiliile judeţene, serviciile, agenţiile, regiile sau ministerele sistemului nostru public şi o să descoperiţi un adevăr de necontestat: dacă naşul are nevoie de linişte ca să-şi vadă de treburile din ce în ce mai complicate de nenorocita asta de criză, finii nu vor ieşi niciodată în piaţa publică ca să se bată pentru nişte drepturi pe care ştiu în adâncul fibrei lor că nu le merită. Aştept cu interes opiniile voastre.