Ce nu mi-a plăcut la slujba de Înviere

În mod normal, în astfel de momente, treci peste (aproape) orice nu este cu adevărat grav și ierți, așa cum vrei și tu iertare. Creștinește așa este normal, mai ales în noaptea Învierii. Totuși, ceva mi se pare an de an în neregulă și mă scoate din acea stare pe care cred că orice creștin ar trebui să o simtă.

Am ieșit din casă, aproape de miezul nopții, la Înviere. Plăcută atmosfera din Ploiești. Nu ploua, era călduț afară. Din ce în ce mai multă lume pe stradă, lume liniștită.

Liniște, o liniște frumoasă, relaxantă, fără mașinile din care să bubuie muzica tare, fără excesele unora care să strige în miez de noapte. Chiar plăcut.

Vine miezul nopții, moment în care din biserică se iese cu Lumina Sfântă. Civilizați oamenii din zona Democrației. Au aprins lumânările în liniște, într-un murmur în care auzeai discret ”Cristos a înviat!”… ”Adevărat a înviat!”. Apoi, în scurt timp, început și slujba Învierii.

Mi-a plăcut că oamenii nu au plecat imediat după ce au luat Lumina. Și erau mulți…

Am stat în acea atmosferă plăcută, liniștitoare, în care fiecare era cu gândurile lui. După ce preoții au cântat ”Hristos a înviat!”, au trecut la rugăciune. Aici s-a rupt ceva, acel ceva care te scoate din stare și care te trimite mai repede către casă.

”Să ne rugăm pentru Preafericitul Daniel și pentru mai marii bisericii, să ne rugăm pentru mai marii țării, ai județelor, ai orașelor si satelor…” Abia spre final și pentru restul lumii. Înțeleg că slujitorii bisericii simt nevoia să se roage pentru șefii lor, dar când a venit vorba despre conducătorii puși în fața restului lumii… am trecut de la niște la greață. Poate greșesc, dar sunt sincer. Să mă iertați, dar asta am simțit… greață.

Mă gândesc că, dincolo de Învierea Mântuitorului, nimic nu este mai important, că nimic nu trebuie să aibă prioritate. Omul… atât trebuie să fie… omul. Muritori de rând suntem toți, indiferent de rangul din rândul bisericii, din rândul societății.

Știu, este un obicei constant al preoților să își ia la rând șefii în rugăciuni, apoi să zică două vorbe și despre mulțime. La rândul ei, mulțimea, dacă nu este direct interesată prin familie sau prin locul de muncă, chiar nu o simt dornică de a se ruga pentru șmecherimea politico-administrativă. Nu le zici de rău, dar nici nu îi pupi libidinos la umbră.

Mi se pare că, pentru a păstra dimensiunea reală a momentului, este firesc să te rogi pentru om și atât, indiferent cine este și cu ce se ocupă. Altfel, simt ce simțeam în copilărie când, fără să vreau, eram obligat să aud la fiecare pas osanale la adresa partidului unic. De aici și repulsia, de aici și dorința de a face mai rapid pașii către casă.

Și dacă vrei să apropii omul, fă în așa fel încât să elimini ceea ce îi aduce disconfort. Iartă-i pe cei care numai bine nu fac, nu-i blestema, dar nici nu-i pune în fața celor care sigur nu despre acei indivizi simt că este Sărbătoarea Învierii. Poate, la anul, va fi altfel… Doamne ajută!