Crez de Dragobete. O Viață pudrată cu iubire. Ceea ce nu ai iubit la timp nu mai poți iubi vreodată

Dragostea este o trăire care poate fi împrăștiată în general în viață. Dacă ai noroc, ai fost conceput din dragoste, iar dacă ești binecuvântat, ursitoarele te-au înzestrat cu acest sentiment. Sentimentul de iubire îl ai sau nu. Asta e o certitudine.

Scriu aceste rânduri azi, în zi de Dragobete, sărbătoarea dragostei la români. Sigur că, unii au sărbătorit Sf. Valentin, iar eu personal nu am o problemă cu asta, nu am o problemă în general cu nimeni, fiecare să-și strige iubirea cum dorește.

Problema este că în general iubirea nu se strigă în gura mare. Ea se simte în liniște. Scriu aceste rânduri acum, cu câteva ore înainte de a o conduce pe ultimul drum pe bunica mea. De ce vă spun asta într-o zi de celebrare a dragostei, vreau oare să vă întristez? Nicidecum. Eu zâmbesc și râd azi căci zâmbetul meu e moștenirea mea, de la ea. Bunica mea râdea tot timpul!

Citește și Loredana Chelba scrie pentru Observatorul Prahovean: ”Îmi doresc să găsim o parte bună, în toate, indiferent de subiect”

Vă scriu însă pentru că, dragostea este o trăire care poate fi împrăștiată în general în viață. Dacă ai noroc, ai fost conceput din dragoste, iar dacă ești binecuvântat, ursitoarele te-au înzestrat cu acest sentiment. Sentimentul de iubire îl ai sau nu. Asta e o certitudine. Dacă nu poți și nu simți vreodată să pui binele sau fericirea cuiva mai presus de binele tău, de sentimentul tău de confort, înseamnă, să mă iertați dacă sună dur, că nu ești dintre cei înzestrați. Părinți, copii, bunici, prieteni sau necunoscuți.

Către toți aceștia putem împrăștia dragoste necondiționată. Fie că ea e materializată într-o vorbă de duh, într-o îmbrățișare, într-o mâncare caldă, într-o privire tristă căutătoare de soluții, într-o cană de apă (faimoasa cană de apă de la bătrânețe), într-un zâmbet, într-o floare sau într-un orice altceva săvârșit cu bună intenție și iubire.

Către părinți, către bunici, către iubiți și iubite, soți sau soții, copii și vecini, necunoscuți aflați la necaz, către tot ce ne înconjoară. De ce am amintit la început de bunica? Pentru că zilele acestea m-am gândit la dragostea mea față de ea. M-am gândit că tristețea pe care o simt în aceste zile nu ar fi avut vreo valoare pentru bunica mea dacă eu nu mi-aș fi manifestat iubirea față de ea când ea era în viață.

Așa cum am putut eu și cum am considerat. Asta e singura lecție de iubirea universală pe care ar trebui să o învățăm cu toții. Dragostea nu e retroactivă. Ceea ce nu ai iubit la timp nu mai poți iubi vreodată. Iubiți la timp. Fiți buni și cultivați-vă generozitatea. Egoismul și individualismul poate aduce confort și liniște pe termen scurt însă desăvărșirea noastră ca oameni se consumă doar în relație cu cei din jurul nostru. Să avem sufletul plin! E de fapt, cam tot ce ne-ar trebui ca să fim fericiți! Nu azi, nu pe 14 februarie. Mereu, în fiecare clipă a vieții noastre.