Au murit cavalerii aceia tăcuți…

…lui Jean-Paul Belmondo

Au murit cavalerii aceia tăcuți,

Sângele lor albastru s-a scurs în pământul tăcut.

Panașele lor au fost luate de austru

iar zalele li le-au ruginit smârcurile din mlaștini.

Iepele lor naravașe și murgii lor suri,

au mușcat definitiv zăbala vieții

și pielea lor tăbăcită

de ploi reci și lungi, la buza cortului

a crăpat îmbătrânită și obosită.

Pietre de cremene calcinate,

îngropate de vremi, sub glie,

mai păstrează încă urma scânteierii lor în noapte

sub tropotul bălan

al potcoavelor proapăt bătute ale bidiviilor.

Au murit cavalerii aceia tăcuți,

Iar coifurile lor cu vizetă

-nascatoarele salutului cazon-

Încă mai fac deliciul camerelor muzeale

cu iz lânced de anticariat ponosit.

Pintenii scânteietori și acum, nu mai sunt însângerați

de goana ecvestră a turnirurilor;

Atunci când, demult, cândva,

un om era mândru să-și dea chiar și viața

pe un bob de onoare, un sărut de amor

și o eșarfa parfumată de domniță îmbujorată.

Au murit cavalerii aceia tăcuți,

iar alții nu se vor mai naște…