Marina Voica sau povestea omului care, acum, la aproape 85 de ani, are un singur mare regret: că lumea a uitat-o!

În casa ei răsună muzica și cântecul. Este toată numai zâmbet, energie și optimism debordant, sfidând, parcă, cei aproape 85 de ani pe care îi are. Dacă ar fi să vorbești despre viața pe care a dus-o, cu siguranță nu ai putea cuprinde paginile unui roman.

A avut nenumărate cumpene de-a lungul anilor și a trecut de la agonie la extaz și de la extaz la agonie. S-a retras, de peste 20 de ani, într-o căsuță cochetă, la Breaza, unde, spunea ea, respiră aerul fericirii și al liniștii. Marina Voica, una dintre cele mai iubite voci ale cântecului nostru, este, în continuare, un amalgam de emoții, trăiri, dar, pe alocuri, și durere. Durerea că … lumea a uitat-o și nu mai are nevoie de ea…

În căsuța ei de la Breaza, totul este culoare

O viață pe scenă. O viață în lumina reflectoarelor. O viață în care a fost iubită și a iubit. Ca femeie și, mai ales, ca artist. Peste 800 de melodii care i-au netezit drumul către celebritate. Stai de vorbă cu ea și îți dai seama că vârsta chiar este doar un număr. În căsuța ei de la Breaza, totul este viață. De la mașina colorată pe care, da, chiar și acum o conduce, până la frumusețea casei copleșită de verdeață și flori pe care le îngrijește cu sfințenie. Casa ei este un altar. Unul închinat amintirilor, de acum…Iar pianul… el o însoțește mereu în lumea care i-a fost, de fapt, viață. Muzica!

”Sunt cine crezi tu că sunt!”

Stai de vorbă cu ea și este la fel de elegantă, dar și atentă la fiecare gest și fiecare vorbă pe care o rostește. Zâmbește mereu și vrea să țină pentru ea durerile și supărările care i-au măcinat, uneori, viața.  Povestește doar lucrurile frumoase, întrucât, spune Marina Voica, de cele rele parcă nu vrea să își mai aducă aminte. Se așază pe canapea și își deapănă povestea. Una fascinantă despre un om, un artist, o femeie care a trăit de toate. Dar care a rămas în picioare datorită dragului pe care l-a avut pentru unicul ei ,copil,: muzica. Are farmecul ei aparte atunci când vorba îi este  apăsată de accentul rusesc pe care  nu l-a pierdut niciodată.

O întreb cine este, de fapt, Marina Voica… Zâmbește și spune despre ea că este o ființă imprevizibilă, deci foarte greu de definit., Sunt cine crezi tu că sunt,, îmi răspunde cu un surâs pe chip.

Lolita Torres i-a fost model în viață

Rusoaica din Ivanovo, adoptată de România de o viață, îmi povestește cum părinții ei au vrut-o violonistă, dar ea a iubit pianul, cum a făcut, la Moscova, Facultatea de Finanțe,, de unde nu am învățat nimic, mai bine studiam chineza,, și cum și-a cunoscut dragostea, pe cel care i-a fost soț și pe care l-a pierdut din cauza unei boli incurabile. Ajunge tot la muzică și își amintește cu nostalgie filmul văzut la 15 ani, alături de mama ei, având-o ca personaj pe cântăreața argentiniană Lolita Torres. ”Atunci  am știut că așa vreau să fiu și eu. Ea a fost modelul meu și mi-a influențat tot ce înseamnă carieră. Am iubit-o enorm”, spune melancolică Marina Voica.

”Localnicii îmi cer să le cânt”

De când s-a retras la Breaza, lăsând viața tumultoasă din București, doamna cântecului românesc se bucură de fiecare zi pe care o trăiește. Se bucură de simplitate, de singurătatea de care, spune, nu îi este frică, de modestia locului și a oamenilor, de frumusețea pe care au localnicii ce îi trec prin fața porții și o roagă să le cânte ”Și afară plouă, plouă”. Are dorință în ea, dar și  un mare regret. Acela că lumea începe să o uite. O contrazic și zâmbește… S-ar bucura să fie așa.

 ”Mi-e frică de moarte”

Vă este frică de ceva? o întreb… , Da, îmi este foarte frică de nedreptate. Asta mă ucide, iar noi trăim într-un ocean de nedreptăți. Mă așteaptă ultimii ani de viață și mi-e frică și de moarte. Nu accept că trebuie să mor, urăsc sentimentul acesta. Dar mă bucur de fiecare zi pe care o mai am, aici, în căsuța mea de la Breaza.

Sunteți fericită?, continui…

”Nu există fericire, există doar clipe de fericire. Am avut așa ceva, am fost iubită și am iubit. Cel mai mult scena, muzica și publicul. Aș mai avea multe de spus prin cântec, însă, asta este viața…Mă hrănesc acum cu amintiri. Și cu pianul ce îmi este și mi-a fost mereu tovarăș de singurătate. Dar îmi place singurătatea. Decât o companie proastă, mai bine așa”, spune dezinvolt cântăreața.

Marina Voica a fost, este și rămâne o poveste prin simpla prezență. Cu o viață scrisă fără corecturi, în fiecare zi, însoțită de sunetul muzicii și al clapelor pianului. Fiindcă, încheie atât de frumos artista, fără muzică aș fi rămas și aș rămâne și acum neputincioasă la ușa propriei vieți.