Fiecare zi de stat acasă înseamnă un pas spre faliment. Ar putea fi altfel, dar…

Miroase a neputință combinată cu rea voință. Miroase peste tot, în casa fiecărui român de rând, în firma fiecărui antreprenor autohton. Nici nu trebuie să deschizi fereastra ca să te invadeze ”mirosul”.

Se încheie o primă etapă a izolării și vine cea de a doua. Încă o lună de izolare, încă o lună de inactivitate. Aproape toată lumea stă, iar cei care încă se mai mișcă o fac lent, la cote de avarie, sperând să limiteze pe cât posibil pierderile. Doar bugetarii stau încă liniștiți, deși cei mai mulți dintre ei sunt conștienți că degeaba au încă salariile întregi, dacă economia nu se mișcă. Știu și ei că există o limită și nu va mai fi de unde.

Este acea stare în care te bucuri că ai scăpat de o boală gravă și ieși pe stradă să faci primii pași, să respiri din nou, să-ți miroasă a viață. Din spate apare o mașină și te calcă. Cam așa se simt foarte mulți dintre cei care ne scriu în aceste zile. Cred sau nu în virusul devenit ”vedetă internațională”, oamenii s-au conformat și se feresc cât pot, majoritatea respectând regulile. Și oamenii sunt din ce în ce mai puțin optimiști. ”Va trece…”

La început se spunea ”Totul va fi bine!” Zilele s-au scurs, resursele s-au diminuat, iar calculele dau cu minus. Va mai fi totul bine? Până și cei mai naivi, eventual optimiști, nu mai postează pe facebook asta. Nu… nu va fi bine. Va trece, dar bine nu va fi. Și binele pierde procente în fiecare zi. Și fiecare zi înseamnă un procent în plus la cota de ură împotriva clasei politice. De ce? Pentru că ei sunt cei care decid.

Spuneam în titlu că ar fi putut să fie altfel, dar… Nu era un secret pentru nimeni că suntem la pământ, că sistemul sanitar e praf și că tot ce putem face este să ne îmbolnăvim pe rând, ca să nu-l sufocăm din primele zile. ”Stai acasă” nu este o campanie care să te ferească de contaminare, ci una care să întârzie răspândirea. Este un paliativ și nimic mai mult, dar are niște costuri fabuloase, pe care este evident că nu ni le permitem.

România rămâne o democrație originală. Apelul la sacrificiul comun este o balivernă populistă, contracarată imediat de măsurile luate sau neluate de guvern. Nu spune nimeni că nu trebuie să îți plătești ratele. O poți face cu întârziere de câteva luni, dar vei avea o dobândă mai mare, capitalizată. Tu pierzi, banca este în câștig. Unde e sacrificiul comun?

Ai o firmă. Una din categoria IMM. Mergea binișor, în sensul în care supraviețuiai, în special din rulajul zilnic. Plăteai impozite, plăteai angajați. Ai suspendat activitatea, dar ai încă destule costuri pe care trebuie să le suporți. Poate ai avut o mică rezervă, pe care ai gospodărit-o cum ai putut, asumându-ți această pierdere. Ai făcut un sacrificiu. Tocmai ai aflat că mai stai o lună pe bară și te gândești cu groază de unde mai scoți să acoperi și acestă lună. Faci un împrumut? E clar că ai nevoie de un nou plan de business. Contextul s-a schimbat radical și ești conștient că nu te vei mai adresa aceleiași piețe. Va fi una cu putere de cumpărare mult diminuată, cu clienți reticenți. Așadar, ești conștient că nivelul încasărilor va fi mult mai mic. Ia spune… te mai încumeți la un credit, fie și cu dobânda subvenționată de stat? Din nou, băncile vor câștiga. Mulți vor ajunge să fie executați silit. Se vor mai pierde niște locuri de muncă, la pachet cu creșterea presiunii asupra contribuțiilor la buget.

Când vom ieși din case, afară va fi o altă lume, una mult mai dură. Vor urma alegeri. După ”minunatele” experiențe cu PSD-ul și acum cu PNL-ul, mai ai așteptări, speranțe? USR-ul și-a făcut celulă de criză și la nivel de celulă a rămas. Cumva, fiecare își va proteja clientela. Că vorbim despre multinaționale sau despre sugacii de partid, rezultatul este… fraierii plătesc. Dar fraierii nu mai au… Poți să tai pensii speciale, poți să tai din salariile bugetarilor, poți să amâni măririle de pensii, poți să mărești taxele și impozitele, poți să te mai împrumuți bezmetic, dar nu va fi de ajuns.

Este atât de mare paguba, încât se vede că politicienii nu știu pe unde să scoată cămașa. Soluția este să stimulezi producția internă, să ajuți inițiativele locale. Dar asta este de durată, iar efectele se vor face simțite peste mulți ani. Imaginați-vă, dacă ne-a luat 30 de ani să distrugem aproape tot și să ne vindem pe nimic, cam ce înseamnă ca durată să reconstruim.

Opoziția stă pe bară, cu băluțe la colțul gurii, la fel de lipsită de soluții, dar dornică să-și refacă procentele. Populismul va fi noua doctrină, iar oamenii disperați sunt la un pas să înghită aproape orice. Nu sunt un pesimist, dar nici nu sufăr de optimism pe bază de Mercur mai puțin retrograd. Realitatea va fi atât de dură, încât cu greu vor putea fi stăvilite mișcările de stradă.

Poți controla multe, dar nu și foamea, disperarea, lupta animalică pentru supraviețuire. Să ne ajute bunul Dumnezeu să nu ajungem acolo, dar pentru asta va trebui mai întâi să-i dea puțină minte domnului Cîțu și să nu mai ia măsuri discriminatorii. Ori facem un sacrificiu comun, iar sprijinul să fie direcționat doar către cei care au nevoie disperată, ori terminăm cu mesajele pe care nici copiii nu le mai digeră. Să aibă bunul simț, să nu mai pronunțe nimic despre ”sacrificiul comun”. Măcar atât…

Amintiți-vă ce asigurări dădea Băsescu, în 2008, deși era evident către ce hău ne îndreptam… ”România nu va intra în criză. România e stabilă. Gestionăm situația.” Ce a urmat?… Tăieri masive de salarii, șomaj, firme în faliment, spitale închise. Doar Udrea&Co prosperau. Azi, Udrea este o ”bucătăreasă” din Giurgiu. Nimic nu s-a schimbat, așa că ce ne-ar putea face să credem că ”va fi bine”? Crizele sunt diferite, dar efectele vor fi comparabile. Nu am învățat nimic atunci sau poate că am fost prea mici și prea dezbinați ca să putem schimba ceva.

Nu vrea nimeni de pomană, dar nici bătaia de joc nu este de acceptat. Mingea este acum în terenul guvernului și doar de acolo pot fi prevenite amplele mișcări sociale care ar putea duce la anarhie. Istoria a demonstrat că fix aici duce iresponsabilitatea conducătorilor. Îmi place să cred că încă nu e prea târziu. Se poate și altfel… Cerem doar puțin respect și tratament nediscriminatoriu față de contribuabilii a căror inteligență nu trebuie subestimată.