Ipocrizia campaniei referendumului – nu sunt cozi la urne, dar nici la adopții. Cea mai mare aglomerație este la replici și argumente stupide pe facebook

Astăzi se încheie… Ce va fi după? Cui îi va mai păsa? De ce a fost făcut? Ce s-ar fi putut face cu banii? Cui folosește? Și sute de alte întrebări, unele retorice. 

Nu ne mânca, dar ne-am scărpinat. Sau am fost invitați să ne scărpinăm. Pe bani. Pe mulți bani. Era oportun referendumul, era o prioritate națională? 

Pentru că este încă în desfășurare nu o să spun dacă am votat. Nici nu e important. Fiecare face cum crede că e mai bine, cum simte, cum este influențat, cum gândește, dacă gândește.

Scurt istoric: peste 3 milioane de semnături strânse de Coaliția pentru familie au generat acest referendum. Listele cu semnături au fost depuse la Parlament și, conform legii, s-a putut iniția acest referendum. Așa funcționează democrația. Niște cetățeni consideră că există o problemă, apoi caută adepți și inițiază o procedură care să ajusteze cadrul legal. 

În cazul de față, deși căsătoria era definită CLAR de Codul Familiei, ca fiind între un bărbat și o femeie, s-a dorit ca formularea să fie prevăzută și de Constituție. Este asta o garanție? Nu prea… Pentru că alți trei milioane s-ar putea strânge oricând, ar obține numărul necesar de semnături și ar merge și ei la Parlament, solicitând referendum, culmea, pentru a schimba această prevedere din Constituție, în sens invers. habar nu am dacă în România or fi 3 milioane de homosexuali (nu m-ar mira!), dar sunt cetățeni care pot avea o asemenea inițiativă. Am însă convingerea că la urne ”ar lua bătăiță” grav. Șanse zero. Cert este că pot iniția și ei un astfel de demers. În concluzie, pericolul era unul închipuit. 

Pentru că așa suntem educați, pentru că așa credem și simțim, România nu pare să fie în pericol să ajungă vreo Sodoma sau vreo Gomora, dacă așa percepe pericolul LGBT. Comparația poate să pară ușor forțată, dar are justificare în campaniile demente de pe internet.

Să ne întoarcem la ipocrizie. Aici cred că este partea cea mai dureroasă, care ascunde ce suntem, cine suntem de fapt. Nu o să fac referire la alte teme de actualitate, care necesită consultare publică, cum ar fi ”Fără penali în funcții publice”. O să mă opresc strict asupra unei teme, pe care actuala campanie o speculează la maxim: copiii.

Prin felul în care suntem construiți genetic, suntem sensibili la tot ce este legat de copii. De cele mai multe ori doar declarativ (ipocrizie, tot din structura genetică!), pentru că faptic nu ne pasă. Exemplu: o temă de campanie s-a răspândit invaziv emoțional, făcând ca mulți naivi să creadă că micuții vor putea fi adoptați de cupluri homo. În forma extremă, mesajele de pe facebook avertizau asupra furtului de copii, sunt convins că ați citit astfel de aberații, la fel cum sunt convins că ați observat câți ”au mușcat”.   

Deci, le pasă? ”Aoleuuuu, bieții copilași vor fi răpiți și vor fi transformați în gay!” Bine, măi gânditorule, atunci, dacă spui că îți pasă de bieții copii, fugi în mare viteză și demarează procedura de adopție, oferindu-i șansa bietului copil dintr-un centru de plasament să aibă și el o famile normală, heterosexuală. Dacă nu îți permiți, pentru că propriul burdihan nu permite alocarea de buget suplimentar pentru creșterea unui copil, ia-l măcar de sărbători, la tine acasă, deși cred că asta i-ar face mai mult rău decât bucuria momentului. Abia atunci ai demonstra că îți pasă. 

Poți spune că îți pasă cu adevărat, doar atunci când te implici concret, faptic, nu doar declarativ. În ultima variantă ești doar ipocrit.

Aceasta a fost doar una din temele referendumului, pe care am considerat-o relevantă, definitorie pentru o bună parte a implicaților închipuți. Dacă îți păsa, erai în centrul Ploieștiului la marșul împotriva poluării, erai la protest împotriva celor care au permis ca școlile să înceapă fără autorizație ISU, erai la protest împotriva celor care au făcut ca școala să fie un lux, nu o necesitate de importanță stategică pentru viitorul unei națiuni. Toate astea erau pentru copii, dar te-a durut în zona de interes pentru LGBT…

În altă ordine de idei, după prima zi de vot, la urne s-au prezentat 5, aproape 6% din totalul celor cu drept de vot, adică până într-un milion. Cum facem, pentru că s-au strâns peste 3 milioane de semnături??? Dacă eram susținător al campaniei, aș fi fost călare pe ușa secției de vot, încă de la prima oră, a primei zile. Mi s-ar fi părut esențial să îmi susțin ideea, opțiunea. Mă rog, poate suntem diferiți… 

Nici nu vreau să mă gândesc câți dintre cei aproape un milion au avut idee ce votează. Pe câți i-a cărat legitimația de partid, nu convingerea, pe câți i-a cărat credința în Dumnezeu, nu amenințarea cu afurisenia vreunui preot. 

Sunt creștin, am fost crescut într-o familie tradițională, am o familie tradițională, am păcate, poate am făcut și câte ceva bun, așa că am o rugăminte la Dumnezeu: ”Dacă se poate, Doamne, de mâine, luni, 8.10.2018, luminează-ne să inițiem un referendum, prin care să obligăm statul să suporte integral tratamentul și transplantul (unde este cazul) pentru toți copiii bolnavi de cancer, din România. Să mergem la urne și să obligăm politicienii să schimbe legislația, care să prevadă OBLIGAȚIA ca bugetul de stat să suporte INTEGRAL astfel de costuri pentru cei care nu au împlinit 18 ani.” 

Hai, că se poate, 43 milioane de euro de la un referendum, alte ”jdămii” de milioane de la pensii speciale necuvenite, niște miliarde de pe la furăciuni, alte miliarde de la recuperări de prejudicii, niște zeci de milioane de la opulența unor catedrale. Ce zici, Doamne, încropim de un bugețel pentru copii?